Impactul Columnei lui Traian asupra artei (II)

în Renaștere, Baroc, Roccoco, Neoclasicism, Realism, precum și în curentele artistice ce au urmat etc.

      Cel mai impresionant monument triumfal construit vreodată, Columna lui Traian, este una dintre operele sculptate în piatră (marmură) cele mai complete pe care ne-a lăsat-o Antichitatea, sursă prolifică de studiu pentru istorici, arheologi şi artişti din lumea întreagă. Columna lui Traian este dintotdeauna unul din monumentele cele mai celebre din Roma.

Începând cu Quattrocento (sec. XV italian), Columna lui Traian a atras atenţia artiştilor: înaintea lui Bernini Columna a fost studiată de Raffaello Sanzio şi de Giulio Romano şi de toţi marii maeştrii şi ea a fost într-adevăr sursa în care toţi marii artişti au găsit forţa şi măreţia creativă pentru operele lor1.

La începutul secolului XVI, printre primii artişi ai Renaşterii italiene care au studiat Columna a fost pictorul Jacopo da Bologna, care încă înainte de anul 1506 arăta un mare interes pentru basoreliefurile ei. Pe urmă, acest monument al Antichităţii exersa din ce în ce mai mult un viu interes şi o importantă influenţă la cei mai mari artişti ai Renaşterii, asupra frescelor lui Raffaello Sanzio, vestitele stanze de la Vatican şi cele ale elevului său Giulio Romano. Se ştie că însuşi Michelangelo admirase scenele Columnei Traiane în faţa cărora ar fi exclamat: « Nu există decât o singură Columnă Traiană! ». Ceva mai târziu, în secolul următor, stilul în care au fost sculptate basoreliefurile Columnei lui Traian de către artiştii antici va influenţa puternicele compoziţii ale lui Caravaggio. Marile creaţii ale Renaşterii fiind din ce în ce mai mult sub « influenţa » artei Columnei, aceste reliefuri au trezit un interes din ce în ce mai mare şi studii de o mare anvergură au fost începute; chiar mulaje au fost executate după aceste « tablouri » din marmură de Carrara. În anul 1541, regele Franţei, François I, a trimis pe pictorul Primaticcio la Roma, cu recomandarea de a face mulaje după cele mai frumoase sculpturi în marmură, precum şi după Columna lui Traian. Această muncă titanică a fost începută şi condusă de arhitectul Vignola; el se văzu foarte repede obligat să recunoască că acest proiect era de o prea mare anvergură şi prea costisitor şi se mulţumi prin a trimite doar câteva fragmente pentru a satisface curiozitatea regelui. Aduse la Fontainbleau, aceste gipsuri au dispărut fără să lase urme (nu se mai ştie dacă mai există încă). La fel şi mulajele executate la comanda regelui Louis XIV au cunoscut aceeaşi soartă; toată Columna a fost mulată. Primul director al Academiei Franţei, fondată sub auspiciile lui Colbert, Ch. Errard, supraveghă operaţiile, care au durat până în anul 1640. Dar aceste gipsuri nu au sosit toate în Franţa. Unele se găsesc la Villa Médicis, altele au fost mult timp păstrate în Depozitul Antichităţilor, pe urmă într-unul din departamentele de antichităţi ale Luvrului; o a treia parte se găseşte la Muzeul Universitaţii din Leyde (în Olanda). Paralel cu aceste lucrări de reproducere, o carte despre Columna lui Traian, imprimată la Roma, va apare pentru prima oară în anul 1576 (reeditată în 1585, 1616): 130 de planşe gravate de F. Villamena după desenele (totalitatea frizei) lui Girolamo Muziano (1530-1590), directorul lucrărilor de la Vatican, însoţite de un « Commentarium », scris de eruditul spaniol Alfonso Chacon (Ciaccone), Historia utriusque belli Dacici a Traiano Caesare gesti, ex simulacris quae in Columna eiusdem Romae visunteur collecta. În anul 1667 gravorul Pietro Santi Bartoli (1635-1700), elev al lui Nicolas Poussin, executa alte gravuri în aramă după Columna lui Traian, care au fost publicate, acompaniate de comentariul lui Chacon, corectat şi completat de Pietro Bellori: Colonna Traiana eretta dal Senato e Popolo Romano all’ Imperatore Traiano Augusto nel suo Foro in Roma... Semnalăm de asemenea, opera lui Rafaello Fabretti, De Columna Traiana Syntagma, Roma, 1683-1690 şi splendidele gravuri ale lui Giovanni Battista Piranesi (1720-1778), Trofeo o sia magnifica colonna coclide di marmo composta di grossi macigni ove si veggono scolpite le due guerre daciche fatte da Traiano, Roma, 1776; a se vedea şi: Vedute delle colonne Antoniana et Trajana, Roma, 19652.

Copii şi mulaje după Columna Traiană păstrate şi expuse în diferite muzee:

- Museo della Civiltà Romana (Sala LI: La Colonna Traiana), la Roma, prezintă una din cele trei serii de copii realizate în anul 1861 de Napoléon III, care a donat aceste exemplare papei Pie IX (în total sunt 125 mulaje realizate în ghips). Metopele sunt expuse actual pe patru rânduri (ce se desfăşoară pe aprox. 200 de metri), şi permit o observare perfectă şi de aproape (la nivelul ochilor) a tuturor reliefurilor Columnei lui Traian;

- Muzeul d’Archéologie Nationale de Saint-Germain-en-Laye (Franţa) posedă o reproducere realizată după metoda galvanoplastiei, în sec. 19 (1865), numai a părţii de jos a scenelor Columnei, şi care se află expuse pe un tambur de lemn în şanţul de apărare a castelului (Saint-Germain-en-Laye);

- Muzeul Luvru păstrează în colecţia sa de mulaje, care se află la Versailles (Petites Écuries de Versailles), aproximativ o treime din totalitatea frizei Columnei, precum şi toată baza;

- Un mulaj complet este prezentat la Victoria and Albert Museum, la Londra;

- Muzeul Naţional de Istorie a României, la Bucureşti, prezintă un mulaj complet după Columnă, realizat în timpul celui de-al doilea război mondial3.

Reprezentările Columnei Traiane (imagini de ansamblu, studiul coloanei din punct de vedere arhitectural, studii artistice după scenelor ei istorice, etc.) în operele curentelor artistice, Renaşterea, Barocul, Rococo, Neoclasicism, Realism, Naturalism, etc., la mari artişti de renume mondial, sunt foarte numeroase.

Pietro Santi Bartoli

Pietro Santi (Santo, Sante) BARTOLI (1635-1700) este un gravor, desenator şi pictor italian, născut aproape de anul 1635 la Perugia (Ombria) şi decedat la Roma la 7 noiembrie 1700. De timpuriu Bartoli va părăsi oraşul natal şi va locui la Roma, unde va începe de tânăr viitoarea sa carieră artistică, mai întâi prin a studia pictura, devenind elevul lui P. Lemaire şi al lui Nicolas Poussin, de la care a învăţat să deseneze cu gust monumentele antice. Pe urmă el va studia secretele artei gravurii consacrându-i-se aproape în mod exclusiv. Tot în această perioadă el va lucra şi ca « anticar » în serviciul papei şi al reginei Christina Suediei.

Prin intermediul gravurii Bartoli si-a propus să reproducă o serie de monumente antice greceşti şi romane din Roma pentru a le face cunoscute cât mai mult publicului larg. El a realizat în perioada vieţii sale artistice în jur de 12 lucrări (albume), ilustrând aproape 900 de planşe, fiind remarcabile prin exactitudinea şi puritatea desenului lor. Aproape majoritatea acestor gravuri au apărut la Roma şi au fost în general acompaniate de un text scris de savantul Giovan-Pietro Bellori (1613-1696 – scriitor, arheolog, conservator al antichităţilor din Roma, istoric, critic de artă, biograf italian).

Principalele publicaţii ale lui Pietro Santi Bartoli sunt:

  • Admiranda Romanarum antiquitatum ac veteris sculpturae vestigia, Roma, 1693, in-folio, 84 pl.;
  • Romanae magnitudinis monumenta (138 pl.);
  • Veteres arcus Augustorum triumphi insignes, Roma, 1690, in-folio, 40 pl.;
  • Gli antichi sepolcri, avvero mausolei romani ed etruschi trovati in Roma (Tombeaux antiques ou mausolées romains et étrusques trouvés à Rome), 1697, in-folio, 110 pl.;
  • Le Pitture antiche delle grotte di Roma e del sepolcro de’Nasoni (Peintures antiques des grottes de Rome et du tombeau des Nasons), 1706, in-folio, 75 pl.;
  • Le antiche lucerne sepolcrati…(Lampes sépulcrale antiques…), in-folio, 110 pl.;
  • Colonna Traiana eretta dal Senato, e Popolo Romano all'Imperatore Traiano Augusto nel suo foro in Roma, Roma, Gio. Giacomo de Rossi, 1673, in-folio oblong, 127 pl. (în afara dedicaţiei, care a fost gravată după Charles Errard);
  • Colonna Antonina, Gli antichi sepolcri, 1697, in-folio (75 pl.);
  • Nummophilacium Reginae Christinae…(Médailler de la reine Christine…), 1742, 63 pl.;
  • Museum Odescalchum, sive Thesaurus antiquarum gemmarum…(Musée Odescalchi ou Recueil de pierres gravées antiques faisant partie de la collection de la reine Christine), 1747 şi 1751, in-folio, 102 pl.;
  • Între anii 1758-1783 a fost publicat la Paris, un Recueil de peintures antiques după desenele colorate ale lui Bartoli, cu o descriere făcută de P. Mariette şi Comte de Caylus. Aceste desene, în număr de 33 sunt păstrate la « Cabinet des estampes », la Paris. De asemenea Bartoli a realizat o serie de mai multe gravuri după pictorii moderni: Raphaël (la Vatican), Lanfranc, Annibale Carrache, Jules Romain, Albane, Fr. Mola,, Cortone, Pietro Testa, etc.

Remarcăm în gravurile lui Bartoli, realizate după numeroasele scene ale Columnei lui Traian, marea precizie a liniei şi exactitatea detaliior.

Giovanni Paolo Panini

Giovanni Paolo PANINI (sau PANNINI) (1691-1765) este un pictor baroc italian; în prima fază a carierei sale artistice Giovanni Paolo Panini se va forma în atelierele celor mai mari specialişti în perspectivă, lucrând cu mari artişti ai vestitei familii Bibiena (Galli da Bibbiena, artişti italieni originari din oraşul Bibbiena, în provincia Arezzo) şi începe a se consacra decorării palatelor în stilul « trompe-l’œil ». Dar el devine în mod deosebit celebru datorită tablourilor « vedute » şi « capricci », tablouri ce compun în mod imaginar mai multe monumente şi ruine reale antice romane.

Stilul său va influenţa artistul veneţian Canaletto (1697-1768) şi artiştii care au urmat, adepţi ai acestui « curent artistic » şi mai târziu Hubert Robert (1733-1808) care devine elevul său.

În operele sale, Giovanni Paolo Panini realizează o serie de « vedute ideale », ansamblând în mod imaginar mai multe monumente reale antice romane, Columna lui Traian, a lui Marcus Aurelius, Arcul lui Constantin, « Colosseum » (« Amphitheatrum Flavium »), Pantheonul, statuia ecvestră a lui Marcus Aurelius, etc. Stilul execuţiei lui este precis şi amănunţit, înalta calitate a detaliului şi al artisticului este de apreciat şi admirat.

Giovanni Battista PIRANESI

Giovanni Battista PIRANESI (1720-1778), născut la 10 aprilie 1720 la Mogliano Veneto, aproape de Treviso, mort la Roma la 9 noiembrie 1778, este un gravor şi arhitect italian. Vestit pentru frumoasele sale planşe gravate în care a imortalizat arta Antichităţii romane – monumente, reprezentări sculpturale romane, ruine, etc. Stilul său se remarcă prin precizia şi fermitatea desenului, prin punerea în valoare a monumentalului operelor civilizaţiei antice romane.

În 1735 Piranesi îşi începe cariera sa artistică prin a studia arhitectura cu unchiul său Matteo Lucchesi, inginer la « Magistrato Delle Acque de Venise » şi cu pictorul Giovanni Antonio Scalfarotto, pe urmă urmează o şcoală la Veneţia unde se lansează în arta gravurii cu Carlo Zucchi.

În 1740 el pleacă la Roma pentru a-şi desăvârşi formaţia de gravor cu Fellice Polanzoni şi mai ales cu Giuseppe Vasi care-l învaţă procedeul acuaforte (procedeu acid-chimic) pe placă metalică. În această perioadă Piranesi începe realizarea primelor serii de planşe cu divese imagini de ruine şi monumente romane antice din Roma şi din alte localităţi din Italia. Artist de mare talent, Piranesi a condus arta sa pe treptele cele mai înalte ale perfecţiunii artistice, stilul său nefiind egalat niciodată.

În 1773-75 apar gravurile reprezentărilor Columnei lui Traian şi a lui Marcus Aurelius. Acest mare artist italian a avut o bogată activitate artistică realizând aproximativ 1700 de planşe de format mare reunite în mai multe serii de volume.

 

Pierre-Adrien PÂRIS

Pierre-Adrien PÂRIS (1745-1819), născut şi decedat în oraşul Besançon, în estul Franţei, este un artist francez ce a avut o lungă şi prestigioasă carieră: arhitect, membru al Academiei regale de arhitectură, specialist în « arhitectură » peisagistică, colecţionar de obiecte antice, desenator înzestrat cu mult talent, un om deosebit de cult şi cu pasiuni diverse pentru antichitatea romană, literatură, istorie, geografie, astronomie, botanică, etc. Prima perioadă a formaţiei sale se desfăşoară între anii 1750 şi 1760 în sfera activităţii tatălui său care era geometru, arhitect şi coordonator de şantier. În 1760, Pâris merge la unchiul său Jean-Baptiste Lefaivre (meşter-constructor şi antrepreneur) la Paris, pe urmă el intră în atelierul architectului Louis-François Trouard care îl prezintă la concursurile Academiei. El devine elevul Academiei regale de arhitectură în anul 1764 unde va urma cursurile lui Jacques-François Blondel. Din 1765 şi până în 1769, Pâris se prezintă la Marele Premiu de arhitectură fără sa-l câştige vreodată, cu toate tentativele lui nu obţine decât o menţiune în 1768 pentru un proiect de teatru. Dar el s-a făcut remarcat de către « le premier gentilhomme de la Chambre du roi », ducele de Aumont, care solicită pentru Pâris o bursă de studii în Italia. Aceasta protecţie şi această călătorie sunt factorii cheie a carierii excepţionale a lui Pâris care va rămâne timp de cinci ani la Roma, din 1769 pâna în anul 1773. În capitala artei antice romane artistul francez devine unul dintre cei mai mari cunoscători ale antichităţilor acestui oraş şi ale împrejurimilor sale. Pâris desenează nu numai diverse monumente antice, ci realizează după acestea şi adevarate studii. La Roma a avut de asemenea ocazia să dea lecţii de arhitectură lui Francesco Piranesi, fiul marelui artist Giovanni Battista Piranesi, şi să călătorească în sudul Italiei unde el vizitează Cadoue, Paestum, Pompei şi Herculanum. Având legaturi de prietenie cu abatele de Saint-Non el va colabora la lucrarea acestuia, Voyage pittoresque ou Description des royaumes de Naples et de Sicile, care va fi tiparita la Paris in mai multe volume.

Întors în Franţa (1774), aureolat de un prestigiu rar pentru un tânăr artist, Pierre-Adrien Pâris regăseşte protecţia ducelui de Aumont şi decorează apartamentele hotelului acestuia (actualul prestigios Hotel Crillon din Place Concorde, la Paris). În 1778 Pâris este numit în locul lui M.-A. Challe desenator al camerei şi cabinetului regelui; aceste funcţii importante îi dau responsabilitatea de a realiza majoritatea decorurilor de sărbătoare, pompelor funebre, pentru teatre, etc.

Spre sfârşitul vieţii sale Pâris călătoreşte din nou în Italia, în anul 1806, unde va revedea vestitele localităţi antice din sudul peninsulei.

În timpul conducerii Academiei Franţei la Roma, numit din ordinul lui Napoleon, el va superviza transferul operelor antice ale colecţiei Borghese (Roma) spre Paris. Efectiv, între anii 1808 şi 1809 el se va ocupa cu organizarea tranportării antichităţilor de la Vila Borghese pentru Napoleon care cumpărase această vestită colecţie, una din cele mai importante din Italia şi care dorea s-o transporte la Paris.

Din numeroasele vestigii studiate şi desenate de Pâris la Roma se numără şi Columna lui Traian, atât imagini de ansamblu, cât şi reliefuri. Stilul lui Pierre-Adrien Pâris se caracterizeaza prin redarea cât mai exactă a detaliului, precizia liniei lui, ce este foarte aproape de linia antica a stilului perioadei artei din timpul domniei lui Traian (98-117 d.Hr.). Planşele lui reprezintă adevarate restituiri ale anticului iniţial.

 

Eugène Emmanuel VIOLLET-LE-DUC

Eugène Emmanuel VIOLLET-LE-DUC (1814-1879), născut la 27 ianuarie 1814 la Paris şi decedat la 17 septembrie 1879 la Lausanne, este un vestit arhitect francez cunoscut mai ales în rândul publicului pentru restaurările sale realizate la numeroase construcţii medievale celebre şi care provenea dintr-o « nobilă » familie burgheză (tatal său a fost un înalt funcţionar, după anul 1830, şef conservator al rezidenţelor regale ale lui Louis-Philippe). Un bun autodidact, el s-a instruit în cursul călătoriilor sale în Franţa şi Italia făcute între anii 1835 şi 1839. În acelaşi timp el a învăţat bazele meseriei sale de la arhitectul Achille Leclere.

În 1840 Prosper Mérimée, « Inspector General al Monumentelor Istorice », îi încredinţează restaurarea bazilicăi Sainte-Madeleine de Vezelay; el nu are decât 26 de ani şi este începutul unei imense cariere. Tot în anul 1840, Viollet-le-Duc întreprinde cu ajutorul lui Jean-Baptiste Lassus restaurarea catedralei Saint Chapelle, la Paris. În 1844 Lassus et Viollet-le-Duc sunt numiţi arhitecţii catedralei Notre-Dame de Paris. Pe urmă el obţine permisul, în 1847, de a restaura catedralele Saint-Denis (în nordul Parisului) şi Saint-Sernin la Toulouse. Monumentele restaurate de Viollet-le-Duc au fost numeroase, cum ar fi: zidurile de apărare ale oraşului medieval Carcassonne, catedralele Amiens, Chartres, Clermont-Ferrand, reconstructia aproape integrală a castelului Pierrefonds, etc., etc. De asemenea, toate aceste lucrări de anvergură (aceste vaste şantiere) nu l-au împiedicat să realizeze şi alte lucrări noi tot atât de importante şi complexe: realizarea a mai multor edificii religioase, case particulare la Paris, proiectare de vitralii, de monumente funerare, etc.

Toate cercetările şi studiile sale arhitecturale le-a strâns şi le-a publicat într-o vastă lucrare intitulată, Dictionnaire raisonné de l’architecture française du XIe au XVIe siècle, care cuprinde 10 volume (publicate între anii 1854 şi 1868), la care se vor adăuga cele 6 volume ale, Dictionnaire raisonné du mobilier français (1858-1875).

În afară de preocupările lui de baza, teoretician şi restaurator de monumente arhitecturale medievale, Viollet-le-Duc este şi un desenator aparte înzestrat cu un talent deosebit, autor a numeroase studii, desene şi acuarele realizate în perioada călătoriilor lui. De asemenea el a fost la Roma unde a studiat monumentele antice romane şi printre aceste monumente desenate a fost şi Columna lui Traian, reproducând detalii după acest monument vestit şi de mare importanţă artistică. Remarcăm în aceste opere de artă, marea calitate a desenelor lui, precum şi precizia şi realismul liniei lui artistice de arhitect; Viollet-le-Duc este un erudit complex cu o capacitate fizică şi intelectuală excepţională.

  1. Vezi Salvatore Settis, « La Colonne Trajane: l’empereur et son public », în RA, 1991, 1, p. 186-188 şi nota 2.
  2. Alain Malissard, « La Colonne Trajane, images et récit », în Caesarodunum, supliment nr. 19, 1975; Aurel Decei, « Adevăratul chip al regelui Decebal », în Sargeţia, XIV, 1979, p. 71-72; Raymond Chevallier, Alain Malissard, « Dix-neuf siècles de découverte de la Colonne Trajane », în Les dossiers de l’archéologie, nr. 17, iulie-august 1976, p. 91 (reproduceri vechi); Filippo Coarelli, La Colonna Traiana, 1999, Editore Colombo, Roma, p. VII-VIII; Radu Vulpe, Columna lui Traian (Trajan’s Column), Bucureşti, CIMEC, 2002, p. 14-15, 108-109.
  3. Vezi şi Alain Malissard, « Où peut-on voir la Colonne Trajane », în Les dossiers de l’archéologie, nr. 17, iulie-august 1976, p. 126.